„Anatolida sau Omul și forțele” este un poem scris de Ion Heliade Rădulescu și este cunoscut drept primul poem cu temă cosmogonică apărut în literatura română. Publicat pentru prima dată în 1870, poemul este scris în forma unei epopei și este împărțit în cinci cânturi. Inspirat din Biblie, poemul descrie alungarea îngerilor din Paradis și nașterea păcatului, precum și crearea luminii, a cerului și a omului.
Primul cânt, intitulat „Tohu-Bohu”, introduce cititorul în povestea Genezei Pământului și prezintă o imagine armonioasă cu Dumnezeu înconjurat de îngeri. Căderea din Eden este motivată de invidia unuia dintre arhangheli față de Dumnezeu, iar păcatul este materializat sub forma unei femei care atrage și alți îngeri în căderea din Paradis. Urmează descrierea creației luminii, a cerului, a stelelor, a animalelor și a omului în Grădina Edenului.
Autorul ironizează dificultatea condiției umane și descrie o serie de elemente din Eden care frizează ridicolul. În al patrulea cânt, Heliade Rădulescu atrage atenția asupra contrazicerilor din Scriptură și concluzionează că mitul Paradisului pierdut reprezintă rezultatul unui decalaj între evoluția tehnologiei și lipsa „preștiinței”.
Finalul poemului surprinde crima lui Cain, care-l ucide pe fratele său, Abel. După o meditație asupra naturii umane, autorul încheie poemul cu episodul înmormântării lui Abel. „Anatolida sau Omul și forțele” facilitează nașterea unei noi perspective în poezia românească și reprezintă o metaforă a perspectivei autorului în legătură cu rolul esențial al creației în oglindirea lumii.