„Bunicul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea este o poveste dedicată bunicului autorului, însoțită de povestirea „Bunica”, care prezintă portretele lui Tudor și Mușa Albu. Autorul păstrează amintirea bunicilor în suflet și exprimă dragostea sa pentru țăranii români în aceste două povestiri.
Povestea începe prin fixarea acțiunii în timp și spațiu, într-o primăvară lângă casa bunicului, când salcâmii emană o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă, într-o stare de liniște interioară profundă. Portretul său fizic este descris detaliat, iar ochii săi sunt menționați ca fiind blânzi și mângâietori, reflectând frumusețea interioară.
Bunicul se bucură de prezența nepoților săi, care îl văd ca pe o sursă de informații și se angajează în discuții pline de imaginație. Când fiica bunicului îi atrage atenția să nu îi răsfețe prea mult pe copii, bunicul răspunde amuzant, amintind de o scenă din Noul Testament.
Nepoții continuă să se joace cu bunicul, iar gesturile lor devin dureroase pentru el, dar acesta rămâne încântat de dragostea lor. Mama îi admonestează pe copii, dar bunicul rămâne neclintit în iubirea sa pentru ei.
În concluzie, povestea „Bunicul” surprinde frumusețea și inocența copilăriei, precum și bunătatea și farmecul bunicului. Imaginea bunicului rămâne un model de blândețe și candoare, impresionând atât cititorii tineri, cât și pe cei adulți.