„Cuiul” este o lucrare epică în versuri, scrisă de Tudor Arghezi. A fost publicată în volumul „Stihuri pestrițe” în 1957. Textul este jucăuș și aduce cu el o atmosferă specifică anecdotelor și fabulelor, fiind accesibil atât adulților, cât și copiilor.
Povestea începe cu descrierea unei vremi trecute, în care casele erau făcute din lemn și ulucile erau proptite cu proţap, dar nu rezistau vântului. Oamenii erau epuizați de munca repetitivă de a repara daunele cauzate de vânt. Totul se schimbă odată cu apariția unui băiat „al nimănui”, care inventează cuiul. Oamenii sunt curioși și încercau să înțeleagă cum să-l folosească, dar băiatul le arată că prin fixarea cuiului, obiectele se alipesc, iar procesul devine banal.
Cu toate acestea, oamenii își pierd recunoștința și unul dintre ei chiar pretinde că ar fi putut inventa un cui mai bun dacă s-ar fi gândit la asta. Această atitudine reflectă comportamentul uman de a nu aprecia și recunoaște contribuțiile altora.
Astfel, „Cuiul” de Tudor Arghezi evidențiază un comportament uman tipic, în care cei care sunt primii în a avea o idee nouă sunt adesea subestimați sau nerecunoscători. Este o lucrare care subliniază importanța de a aprecia și recunoaște meritele celor care aduc contribuții valoroase.