Primul roman al scriitorului basarabean Ion Druță, intitulat „Frunze de dor”, a fost publicat în 1957. Deși inițial a fost etichetat greșit ca fiind o „povestire”, opera se încadrează cu siguranță în categoria romanului. Manuscrisul a fost reeditat de nu mai puțin de douăsprezece ori, depășind astfel numărul de ediții ale oricărui alt scriitor basarabean.
Acțiunea romanului se desfășoară pe parcursul unei perioade relativ scurte, începând cu primăvara anului 1945 și terminându-se în toamna aceluiași an. Astfel, textul acoperă atât ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, cât și primele luni de pace de după încheierea acestuia. Tinerii sunt marcați de evenimentele din acea perioadă, dar viața lor continuă, ei având de înfruntat și experiențe specifice vârstei lor, în ciuda dificultăților întâmpinate.
Romanul se concentrează pe două cupluri, primul fiind format din Gheorghe și Rusanda, iar cel de-al doilea din Domnica și Scridon. Gheorghe este un personaj meditativ, solitar, profund și sensibil, dar și extrem de nehotărât atunci când trebuie să acționeze. În schimb, Scridon este mult mai superficial, dar acționează cu mai mare ușurință.
Rusanda și Domnica sunt de aceeași vârstă, au crescut împreună și trăiesc în același sat. Cu toate acestea, Rusanda este ambițioasă și caută mereu să se autodepășească, în timp ce Domnica acceptă mai ușor situația ei. Rusanda se îndrăgostește de Gheorghe, care simte la rândul său același lucru pentru ea, dar din cauza ezitării și a contemplației sale va pierde șansa de a fi cu femeia pe care o iubește.
Când Rusanda primește o ofertă de a deveni învățătoare, renunțând astfel la munca în agricultură, acceptă fără ezitare. Gheorghe, însă, întârzie să facă același lucru în ceea ce o privește pe Rusanda. Frustrată, fata îi spune hotărât: „Eu sunt a ta de mult timp și poți să mă iei când vrei”. Gheorghe, intimidat de noua poziție socială a Rusandei, se îndepărtează de ea.
La un moment dat, Gheorghe află că Rusanda urmează să se căsătorească cu profesorul Pânzaru. Deși pentru o clipă este gata să acționeze, când ajunge la casa fetei, descoperă că aceasta este deja cu alt bărbat. Dezamăgit și întristat, se înrolează în armată pentru a scăpa de locul care-l aducea aminte de suferința sa, „până va veni iar vremea frunzelor verzi pe acele meleaguri”. Mama sa, alături de Domnica și badea Vasile, plâng îngrijorați, iar în urma lui Gheorghe rămân „o căsuță cu destinul său trist, o gospodărie dezvelită în ajunul iernii, o femeie frântă de durere în mijlocul drumului, cu mâinile ridicate spre cer, și peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor”.
Frunzele reprezintă un simbol central al romanului, întrucât viața țăranilor începe și se termină odată cu înverzirea și apoi căderea lor.
În concluzie, „Frunze de dor” este un roman inedit datorită lirismului său, deși are un caracter preponderent epic. Considerat de unii critici drept un „poem de dragoste”, acest roman reprezintă o capodoperă a literaturii basarabene, surprinzând în mod autentic atmosfera lumii satului moldovenesc. Prin această operă, Ion Druță ilustrează relația strânsă dintre om și pământ, precum și legătura sa cu meleagurile natale.