Romanul de debut al lui Mircea Eliade, „Isabel și apele diavolului”, a fost publicat pentru prima dată în 1929 și a reprezentat prima sa operă apărută în volum, deși anterior acesta mai scrisese două romane. Cartea dezvăluie interesul autorului pentru cultura indiană și își desfășoară narațiunea sub forma unei scrisori adresate prietenului său Mihail.
Protagonistul, poreclit „doctorul”, se stabilește în India și se dedică studiilor culturale, dar și luptei interioare cu proprii săi demoni. Încercând să se elibereze de păcatele trecutului său, el se implică într-un experiment care implică răspândirea „păcatului” printre cei din jurul său.
Eliberarea de păcat prin însuși păcatul reprezintă unul dintre elementele paradoxale ale cărții, în conformitate cu filosofia autorului. Personajul-narator luptă să-și lase în urmă trecutul și să-și redefinească viziunea asupra vieții, fiind într-o continuă luptă între rai și iad, între lumină și întuneric.
Romanul explorează și teme precum visul, realitatea și dorința de a găsi un scop în viață. În cele din urmă, protagonistul alege să renunțe la experiențele bizare și să se întoarcă la o viață liniștită alături de Isabel, văzând această alegere nu ca pe o resemnare, ci ca pe un act de curaj.
„Isabel și apele diavolului” reflectă experiența autorului în India și continuă să exploreze tensiunea dintre magic și mistic, voință și har, autorealizare și pierdere de sine în Dumnezeu. Acest roman marchează debutul literar al lui Mircea Eliade, care avea să devină unul dintre cei mai importanți scriitori, antropologi și istorici ai religiilor din secolul XX.