„Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt este o lucrare autobiografică puternică, scrisă în timpul regimului comunist din România. Este considerată cartea de capăt a autorului și prezintă viața din perspectiva unui deținut politic care descoperă creștinismul ca un panaceu în vremuri tulburi.
În cartea sa, Steinhardt discută trei modalități de supraviețuire într-un mediu concentraționar. El subliniază diferențele dintre România și alte țări și prezintă evenimentele într-o manieră non-cronologică, oferind amintiri și considerații asupra naturii umane, creștinismului și istoriei.
Autorul se opune materialismului comunist și este supus unor interogatorii repetate, demonstrându-și integritatea și puterea de sacrificiu. La finalul vieții, el s-a călugărit și a murit în decembrie 1989, când regimul comunist a luat sfârșit în România.
Steinhardt a fost deținut politic timp de cinci ani și s-a convertit la creștinism în 1960. El consideră că adevărata bogăție este bucuria de a trăi și că „Jurnalul fericirii” reprezintă o călătorie a spiritului și o descoperire interioară, reflectând idealul împăcării cu sine și cu lumea din jur.
În concluzie, „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt este o operă remarcabilă a literaturii române, deși a fost lăsată în umbră în comparație cu scrierile altor autori români cunoscuți în Franța. Recunoașterea adevărată pentru opera lui Steinhardt a venit postum.