„Moartea unui artist” este o piesă de teatru scrisă de Horia Lovinescu și a fost publicată într-un volum în anul 1975, având premiera pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București la 15 aprilie 1964. Această operă, denumită „meditație dramatizată”, este compusă din două părți și este inspirată din legenda meșterului Manole, care a servit ca sursă de inspirație și pentru alți scriitori precum Lucian Blaga sau Vasile Alecsandri. Horia Lovinescu a ales să reinterpreteze această legendă într-un mod modern.
Acțiunea piesei se desfășoară în perioada în care a fost scrisă, avându-l ca protagonist pe Manole Crudu, un sculptor renumit la nivel mondial. După ce a petrecut patru ani în străinătate, Manole se întoarce în țară suferind de anghină pectorală, ceea ce îl limitează în ceea ce privește efortul fizic și, implicit, plăcerea de a lucra în atelierul său.
Manole își dorește să creeze o statuie intitulată „Zburătorul” și, conștient fiind că nu va putea realiza această lucrare singur, îi cere fiului său, Vlad, să-l ajute. Vlad, care era și el sculptor, refuză cererea tatălui său, dorind să-și definească propria identitate. El ironizează umanismul prezent în lucrările tatălui său, susținând că arta ar trebui să reprezinte o evoluție a formelor. Manole, pe de altă parte, consideră că arta ar trebui să reflecte conștiința socială și națională, devenind astfel „zborul omului spre alte lumi”. Fiul său se simte inferior și proiectează această imagine și asupra artei în sine, reducându-i semnificația.
Manole trăiește cu frica morții și observă lacunele din relația cu cei doi fii ai săi, Vlad și Toma. El simte că își va găsi sensul adevărat doar prin creație. Îndrăgostindu-se de tânăra Cristina, fiica menajerei, Manole se confruntă cu un eșec amoros, deoarece aceasta îl idolatrizează, considerându-l mai puțin uman. Claudia Roxan, o actriță îndrăgostită de sculptor, refuză cererea lui Manole în căsătorie, înțelegând că acesta este motivată de teama de moarte și de regrete. Ea renunță la propria carieră pentru a-l îngriji și aleg să-i rămână alături, chiar dacă în mod platonic.
Piesa abordează tema responsabilității unei generații față de alta, atât din perspectivă artistică, cât și interumană în ceea ce privește paternitatea. Vlad îi reproșează tatălui său că s-a iubit doar pe sine și și-a ignorat copiii, oferindu-le doar siguranță materială. Adevărul era că acesta a fost sacrificiul lui Manole pentru a-și împlini destinul de creator. Temându-se de ceea ce-l așteaptă după moarte, el creează niște statui demonice, denumite „spaimele”, care reflectă viziunea artistică a lui Vlad. Apoi îi roagă pe fiul său să le distrugă, deoarece nu reflectau credința sa autentică.
Moartea lui Manole ilustrează mitul mioritic, cel mai cunoscut mit al poporului român, abordând atitudinea față de moarte, un element definitoriu pentru protagonistul piesei lui Lovinescu. Asemenea păstorului moldovean, sculptorul este conștient că moartea marchează împlinirea unui destin. Când doica lui îi citește din „Miorița”, Manole se prăbușește și moare.
În concluzie, „Moartea unui artist” este un eseu dramatic inedit cu personaje aflate în situații extreme, ilustrând destinul tragic al artistului. Criticul literar Nicolae Manolescu a observat că în această piesă, conflictul predominant este între Manole și moarte, în timp ce George Călinescu îl compară pe personaj cu „un titan, un Prometeu național care esențializează mitul estetic al poporului român”.