Cartea „Povestea vorbii” a fost scrisă de Anton Pann, unul dintre pionierii culturii muzicale și literare românești din secolul al XIX-lea. Numele său real este Antonie Pantoleon-Petroveanu și este cunoscut în special pentru compunerea muzicii imnului național al României. Volumul a fost publicat pentru prima dată în 1847.
Povestea din carte urmărește un crai care se confruntă cu un complex legat de nasul său mare. Chiar dacă oamenii din jur îi spun că arată bine, el știe că nu spun adevărul de frica de a nu-l jigni. În același oraș trăiește și o femeie cocoșată, care a fost convinsă de complimente false că este cea mai frumoasă femeie din lume. Aceasta a devenit atât de arogantă încât își imaginează că este o zeiță. Într-o zi, femeia îl vizitează pe crai și începe să-i critice nasul mare, încercând să-l provoace. Craiul, însă, își păstrează calmul și îi arată femeii că și ea are propriile imperfecțiuni, cum ar fi cocoșul de pe spatele ei.
Femeia pleacă, lăsându-l pe crai să reflecteze asupra situației. El înțelege că este greu să ne cunoaștem pe noi înșine și că a judeca și critica alte persoane nu face să dispară propriile noastre imperfecțiuni. Cartea transmite o morala puternică despre importanța de a ne accepta pe noi înșine și pe ceilalți așa cum suntem, și despre faptul că umilirea altora nu ne va face să ne simțim mai bine despre noi înșine.
Această poveste este plină de înțelepciune și umor, fiind adesea comparată cu stilul lui Ion Luca Caragiale în satirizarea societății.