Povestea Vrancei este o legendă populară românească care își are rădăcinile în perioada domniei lui Ștefan cel Mare, unul dintre cei mai importanți voievozi ai Moldovei.
Iată un rezumat detaliat al poveștii „Povestea Vrancei”.
Contextul istoric:
Povestea are loc în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, când Ţara Românească nu era încă unită, și fiecare dintre ţinuturile Munteniei și Moldovei aveau propriile lor domnii.
În această perioadă, o luptă mare a avut loc între plăieșii lui Ștefăniță și armia turcească care invadase teritoriul Moldovei.
Bătălia cu turcii:
În timpul unei lupte aprige cu turcii, oastea lui Ștefan cel Mare este înfrântă din cauza superiorității numerice a dușmanilor.
Moldovenii sunt biruiți și Ștefan cel Mare, amărât de pierdere, se retrage în Munții Vrancei pentru a evita capturarea.
Refugiul în Munții Vrancei: Rătăcind singur prin munți, Ștefan cel Mare ajunge într-o zonă unde locuitorii erau mai ales ciobani.
El găsește refugiu la casa unei bătrâne, Tudora Vrăncioaia, care îl găzduiește și îl ajută, deși inițial nu îl recunoaște.
Recrutarea unei noi oști: Tudora Vrăncioaia își dă seama cine este Ștefan cel Mare și trimite pe cei șapte feciori ai săi să adune o oaste nouă pentru a-l ajuta pe domnitor.
A doua zi, cu ajutorul grupurilor de voinici adunate, Ștefan cel Mare pornește din nou la luptă.
Victoria și recompensa: După o bătălie crâncenă, moldovenii ies victorioși. Ștefan cel Mare îi recompensează pe cei șapte feciori ai Vrăncioaiei dându-le în stăpânire cei șapte munți din Vrancea.
Se menționează că numele unor sate amintesc și astăzi despre Tudora Vrăncioaia și cei șapte feciori ai ei.
Această legendă, prin prisma elementelor sale, reflectă nu doar importanța lui Ștefan cel Mare în istoria românească, dar și legăturile strânse dintre comunitățile locale și domnitor, precum și contribuția acestora la apărarea teritoriului.