Romanul „Principele” este o operă istorică scrisă de Eugen Barbu în perioada 1962-1965 și publicată pentru prima dată în 1969. Cartea prezintă viața în perioada fanariotă, la curtea domnească, în timpul căreia corupția și aparențele primeau prioritate în fața esenței, iar luxul ascundea numeroase probleme sociale.
Similar cu romanul său anterior, „Groapa”, „Principele” este o succesiune de episoade care, datorită bunei închegări, dobândește o structură romanescă. În ciuda atemporalității debutului, romanul este plin de detalii veridice care dezvăluie regimul fanariot în Țara Românească.
Protagonistul fără nume, cunoscut drept „Principele”, este un fanariot melancolic, citit și tiranic, care reprezintă puterea brută. El intră în contact cu alți doi personaje importante: Ottaviano și Ioan Valahul. Ottaviano, un personaj mistic și cunoscător al alchimiei, reprezintă o filosofie a puterii bazată pe abilitate și știință, în timp ce Ioan Valahul este astrolog și reprezentant al înțelepciunii telurice.
Ottaviano devine consilierul principal al Principelui și încearcă să îl transforme într-un dictator absolut, îndrumându-l să utilizeze frica drept lege a guvernării. Relația dintre cei trei se complică pe parcursul cărții, iar finalul surprinde o decădere dramatică a Principelui, care își dă seama că influența sa nu înseamnă nimic în comparație cu vastitatea lumii întregi.
„Principele” este o lucrare inovatoare la nivel descriptiv și în ceea ce privește dialogurile, oferind o frescă socială a epocii fanariote în Țările Române, caracterizată de diversitate culturală și administrativă, dar și de corupție și haos. Cartea explorează rolul puterii în sfera socială și politică, evidențiind relațiile interumane.