„Proștii” este o nuvelă scrisă de Liviu Rebreanu în 1910 și publicată inițial în revista „Convorbiri critice”, apoi inclusă în volumul de proză al autorului, intitulat „Frământări”. Această operă este considerată a fi un pas important în evoluția lui Rebreanu, care a devenit unul dintre cei mai importanți prozatori români.
Acțiunea începe cu Nicolae Tabără, un țăran român, care se împiedică ieșind din casă, iar soția îi atrage atenția că acest lucru poate fi un semn rău. El își face cruce înainte de plecare și pleacă la drum alături de fiul său. Pe drum, cei doi se îngrijorează că au pierdut trenul, dar gara este pustie și se așează pe o lespede de piatră în așteptarea trenului.
În timp ce așteaptă, întâlnesc o femeie în vârstă și un hamal care îi umilește. Sala de așteptare se umple treptat, iar atitudinea șefului gării și a conductorului față de ei devine tot mai nepoliticoasă. În cele din urmă, Nicolae încearcă să urce în tren, dar este împins de conductor și rămâne rănit. Privind în urma trenului, el exclamă: „Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!” și pornește înainte pe jos, alături de fiul său și de femeia în vârstă.
Această nuvelă este o operă epică care prezintă realitățile trăite de țăranii români, subliniind modul în care aceștia sunt tratați cu dispreț și umiliți de cei cu rang social superior. Rebreanu oferă o observație incisivă a stării sociale a țăranilor și a umilințelor pe care le suportă, făcându-i să pară victime ale celor puternici.
Lasă un răspuns