Stelelor – rezumat

Poezia „Stelelor” a fost scrisă de Lucian Blaga, un poet și filosof român deosebit de important. Această poezie face parte din volumul său de debut, intitulat „Poemele luminii”, publicat în 1919. Plasată la finalul volumului, poezia îndeplinește rolul unei concluzii, exprimând dorința eului liric de a se integra în destinul universal.

Titlul operei, „Stelelor”, reprezintă o adresare directă către aceste entități cosmice. Eul liric se adresează stelelor în căutarea unor răspunsuri la întrebările existențiale. Unul dintre aceste răspunsuri se referă la sensul existenței noastre în Univers, în condițiile în care ne simțim lipsiți de o direcție clară, asemenea stelelor de pe cer. Simbolul stelelor implică și lumina, care reprezintă cunoașterea, atât în filosofie, cât și în literatura modernă și postmodernă.

Tema principală a poeziei este nevoia de cunoaștere și de regăsire a sinelui în mediul înconjurător, care se extinde dincolo de planul terestru. În lirica lui Blaga, întâlnim două concepte de cunoaștere: cunoașterea paradisiacă, bazată pe știință și nevoia de răspunsuri exacte, și cunoașterea luciferică, realizată abstract, la nivel spiritual și intuitiv. Paradoxal, cunoașterea luciferică promovează înțelegerea prin sporirea marilor taine universale, și nu prin deslușirea acestora.

Poezia este compusă din șaisprezece versuri albe, fără a fi împărțită în strofe, organizate în două secvențe poetice. Eul liric își exprimă admirația, curiozitatea și uimirea față de stele, caracterizându-se prin aceste trăsături încă de la începutul poeziei. El se simte cuprins de adorație în fața stelelor, asemenea unui om în fața Divinității.

Stelele sunt asemănate oamenilor din anumite puncte de vedere, în ciuda intangibilității lor. Eul liric percepe un contact subtil cu stelele prin intermediul stropilor de ploaie și fulgilor de nea, pe care își închipuie că provin din „țara” stelelor. El încearcă să stabilească un contact cu aceste entități cerești, dorind să afle încotro se îndreaptă acestea și care este menirea lor în Univers.

Secvența poetică a doua îndeplinește rolul unei concluzii și al unei confesiuni. Eul liric își exprimă sentimentele de alienare, confuzie și nesiguranță privind propria condiție. Cu toate acestea, el găsește alinarea în imaginea stelelor, pe care le consideră asemănătoare cu el în privința tragediei existențiale. Acesta este și răspunsul lui Blaga privind condiția oamenilor, condamnați să nu-și afle niciodată sensul în Univers.

În concluzie, poezia „Stelelor” reprezintă perspectiva poetului asupra destinului și a sensului existenței umane, căutând răspunsurile în tainele universului și încercând să găsească similitudini între viața stelelor și cea a oamenilor. Ambelor entități le lipsește simțul unei anumite „direcții” în cursul existenței lor.


Categorii:
error: