Veche întâmplare – rezumat

Poezia „Veche întâmplare”, scrisă de Nichita Stănescu, este inclusă în volumul intitulat „Opere imperfecte”, publicat de editura Albatros în anul 1979. Nichita Stănescu, unul dintre liderii generației „șaizeciste” de scriitori români, este cunoscut pentru spiritul său inovator în literatura noastră, iar în această operă surprinde din nou cu o artă poetică inedită.

Tema principală a operei este procesul creativ și importanța acestuia pentru creatorul non-divin, în special pentru poet (sau artist). Prin capacitatea de creație, considerată un privilegiu divin, poetul se apropie de divinitate și de absolutul pe care omenirea îl dorește de mult timp. De aici vine și titlul operei, „Veche întâmplare”, deoarece actul creativ este singurul răspuns la setea noastră de absolut, încă de la începuturile timpurilor.

Opera constă din optsprezece versuri, fără a fi organizate în strofe, respectând stilul neomodernist. Măsura și ritmul sunt variabile, dar rima îmbrățișată este prezentă pe tot parcursul poeziei, evidențiind latura afectivă a operei, iar Stănescu vede iubirea ca o forță potențatoare a actului creativ.

Poezia începe brusc, cu mișcarea hotărâtă a vulturului, simbol al aspirațiilor înalte. Prezența vulturului denotă dorința umanității de a atinge absolutul în diferite forme, iar apoi se prăbușește peste eul liric, care se simte copleșit de această ființă ce-l încălzește cu penele sale.

Vulturii reprezintă adesea forțe exterioare în lirica lui Stănescu, simbolizând atingerea idealului zborului, un vis imposibil pentru ființa umană. În opera de față, vulturul reprezintă legătura dintre perfecțiune, depășirea limitelor umane și eul liric, aflat în postura poetului, a creatorului de sens și de universuri imaginare.

Calul este un simbol al spiritului, iar apariția sa sugerează vastitatea universului spiritual al artistului, trecând „în galop” peste vultur și eul liric, care rămân îmbrățișați „în extaz”. Această îmbrățișare determină zborul calului, semn că înălțarea spirituală este determinată de actul creator.

Iubirea este un factor determinant al atingerii absolutului la nivel spiritual și creativ, manifestându-se în forma unei îmbrățișări între artist și pasăre. Contopirea este aproape perfectă, chiar dacă ea se petrece între două ființe foarte diferite, asigurând complementaritatea și eliberarea fluxului creator în vederea desăvârșirii finale.

În concluzie, poezia „Veche întâmplare” reprezintă o artă poetică neomodernistă, care încorporează crezul poetic al autorului, interpretând puterea creatoare ca o binecuvântare și o șansă de apropiere de absolutul imposibil de atins. Iubirea joacă un rol semnificativ în actul creator, intensificând manifestarea artistică, așa cum ne-a obișnuit Nichita Stănescu.


Categorii:
error: