Poetul Ștefan Octavian Iosif a fost unul dintre reprezentanții curentului simbolist din literatura română, activând ca scriitor pentru o scurtă perioadă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. A murit la vârsta de doar 37 de ani, lăsând în urmă o lirică influențată de evenimente din viața sa.
Poezia „Doina” debutează cu tablouri sumbre din natură, transmițând o atmosferă sobră prin motive precum negura și imagini artistice cum sunt cea vizuală din epitetul „negre văi” și cea motorie, „plutind pe munți”. Versul „a se tângui” și personificarea „neguri cresc” creează o aură de mister și o intensificare a stării de plutire în neștire, sugerată și în versurile următoare, „Din negre văi,/ Plutind pe munți”. Imaginea haiducilor „pe cai mărunți” sugerează un reper temporal îndepărtat în trecut și trimite cu gândul la o poveste veche.
Strofa a doua intensifică misterul textului, iar versul „Grăiesc încet…” și imaginea călătorilor clandestini sugerează o atmosferă sumbră și criptică. Motivul umbrei din versul „Umbrind poteci” adâncește misterul, iar imaginea „Tăcutului crai/ Al nopții reci” sugerează o personificare a întunericului nopții.
Cea de-a treia strofă creează o atmosferă încărcată de mister, invocând motive precum tristețea și singurătatea umană prin imagini personificatoare. Motivul călătorilor apare din nou, iar comparația finală sugerează rodul imaginației poetului și transmite o stare apăsătoare.
Ultima strofă surprinde aceleași tablouri din natură, dar se concentrează mai mult pe cele trei prezențe care încarcă textul cu mister. Haiducii trec fantomatic prin păduri, devenind parcă una cu natura, iar doinele lor „dărâmă stânci”. Această idee trimite cu gândul la sentimente de admirație ale autorului vizavi de poporul român.
Astfel, poemul „Doina” de Ștefan Octavian Iosif transmite o viziune poetică încărcată de sentimente sobre, exprimând ideea uniunii omului cu natura prin esențe, într-o manieră romantică, dar cu tente simboliste subliniate de atmosfera sumbră transmisă.