Ștefan Octavian Iosif, născut pe 11 septembrie 1875 în Brașov și decedat pe 22 iunie 1913 în București, a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.
Fiul unui profesor, Iosif și-a început educația în Brașov, continuându-și studiile liceale la Sibiu și București. Încă din anii liceului, s-a dedicat scrisului, compunând versuri, nuvele și drame și debutând în 1892 în „Revista școalei” din Craiova cu poezia „Izvorul”.
Ștefan Octavian Iosif a fost cunoscut pentru colaborările sale cu reviste literare importante ale vremii, precum „Sămănătorul” sub îndrumarea lui Nicolae Iorga, „Adevărul”, „Convorbiri Literare” și multe altele, contribuind substanțial la peisajul literar românesc prin traduceri remarcabile din poezia germană, franceză și maghiară, precum și prin propria sa creație poetică.
A primit premii ale Academiei Române pentru volumele „Poezii” (1902) și „Credințe” (1906), fiind apreciat pentru sensibilitatea, intimitatea și aerul nostalgic al poeziilor sale, care îl plasează în rândul neoromanticilor și al reprezentanților semănătorismului.
Viața personală a lui Iosif a fost marcată de tragedii, inclusiv o relație tumultuoasă cu poeta și prozatoarea Natalia Negru, cu care s-a căsătorit în 1904 și de care a divorțat în 1911, în urma unor conflicte și a unei prietenii complicate cu Dimitrie Anghel, un alt important poet român.
Această prietenie și colaborare literară a culminat tragic, cu Iosif murind prematur în 1913, afectat de sifilis și de un stil de viață autodistructiv.
Ștefan Octavian Iosif a lăsat în urmă o operă literară impresionantă, cu volume precum „Versuri” (1897), „Patriarhale” (1901), „Romanțe din Heine” (1901), „Din zile mari” (1905) și „Cântece” (1912), care încă rezonă cu delicatețea și sinceritatea exprimării sale poetice.
Opera și viața sa reflectă complexitatea și profunzimea experienței umane, marcându-și în mod incontestabil locul în literatura română.
Citește și: Doina de Ștefan Octavian Iosif – rezumat