Eugène Ionesco, născut Eugen Ionescu pe 26 noiembrie 1909 în Slatina, România, și decedat pe 28 martie 1994 la Paris, Franța, a fost un dramaturg româno-francez care a scris majoritatea operelor sale în limba franceză.
Este considerat una dintre figurile proeminente ale teatrului de avangardă francez din secolul al XX-lea și un pionier al Teatrului Absurdului, un termen ce derivă din filozofia absurdului explorată de Albert Camus.
Lucrările lui Ionesco, cunoscute pentru modul în care explorează absurditatea existenței umane și a comunicării, au contribuit semnificativ la revoluția tehnicilor dramatice.
A fost ales membru al Academiei Franceze în 1970 și a primit numeroase premii, inclusiv Premiul de Stat Austriac pentru Literatură Europeană în 1970 și Premiul Ierusalim în 1973.
Ionesco și-a petrecut mare parte din copilărie în Franța, unde a avut o revelație profundă asupra lumii, marcată de o experiență de lumină intensă și de o percepție alterată a realității.
Această experiență a influențat puternic opera sa ulterioară, adesea caracterizată de o dispreț față de lumea tangibilă, o neîncredere în comunicare și o căutare a unei lumi mai bune.
După divorțul părinților săi, s-a întors în România, unde a studiat literatura franceză la Universitatea din București, întâlnindu-se cu Emil Cioran și Mircea Eliade, cu care a format o prietenie pe viață.
Cariera sa literară a început cu poezie și critică, publicând în mai multe reviste românești, dar a fost teatrul care l-a consacrat ca scriitor. Primul său succes major a fost „La Cantatrice chauve” (Calva cântăreață), o piesă ce a pus bazele Teatrului Absurdului și care s-a bucurat de recunoaștere în urma susținerii unor scriitori și critici de prestigiu, cum ar fi Jean Anouilh și Raymond Queneau.
Această piesă, inspirată de lecțiile repetitive și absurde dintr-un manual de învățare a limbii engleze, a explorat ideea că limbajul își pierde însemnătatea și devine un vehicul pentru banalități.
Pe parcursul carierei sale, Ionesco a explorat teme precum dificultatea comunicării, alienarea și banalitatea existenței, folosind tehnici dramatice inovatoare pentru a evidenția absurditatea condiției umane. Lucrările sale ulterioare, precum „Rhinocéros” și „Le Roi se meurt” (Regele moare), au continuat să exploreze aceste teme, consolidându-i reputația ca unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai secolului XX.
În ciuda succesului, Ionesco a avut parte și de critici, inclusiv din partea lui Kenneth Tynan, care l-au acuzat că piesele sale nu oferă soluții la întrebările pe care le ridică. Totuși, Ionesco a rămas fidel viziunii sale artistice, refuzând să adopte o poziție politică fermă și preferând să exploreze experiența umană individuală în fața absurdității existenței.
Opera lui Ionesco rămâne un punct de referință în teatru, cu piese care sunt jucate și studiate pe întreg globul pentru abordarea lor unică a temelor universale legate de condițiaumană și a lumii în care trăim