Sărmanul Dionis – rezumat

Sărmanul Dionis este o nuvelă scrisă de Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu – portret

Rezumat „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu

În străduțele întunecate și ude de ploaie ale unui oraș vechi, umbrește silueta unui tânăr, Dionis, ale cărui gânduri profunde îl poartă prin această călătorie întunecată.

Dionis, un tânăr cu o soartă umilă, se pierde în gânduri metafizice despre natura iluzorie a existenței, o invenție a sufletului nostru, și despre fascinanta posibilitate de a călători în timp, ce ar putea decurge din această concepție.

Îmbrăcat cu o căciulă de miel și niște cizme uriașe, care ascundeau marginile pantalonilor săi, Dionis se îndreaptă curajos prin ploaia nesfârșită.

Călătoria lui îl aduce în fața unei taverne, cu ferestre murdare, prin care lumina slabă îi dezvăluie fața slăbită, palidă, cu ochi adânci, negri ca catifeaua.

Într-o cafenea învecinată, Dionis își scoate căciula, arătându-și fruntea înaltă și albă și părul lung și negru. Rămas orfan și lipsit de resurse, își găsește refugiu în munca de copist și își potolește setea de cunoaștere cu scrieri mistice și metafizice.

Cu toate acestea, în ciuda perspectivei sumbre a viitorului său, el se lasă purtat de visuri despre dragoste.

Trecut de miezul nopții, Dionis se întoarce acasă, într-o casă bătrână cu pereți mucegăiți și ferestre putrede, plină de pânze de păianjen. Printre cărțile vechi răspândite pe podea, un pat și o masă dezordonată, se află portretul în mărime naturală al tatălui său.

Cei doi aveau o asemănare izbitoare, cu excepția ochilor albaștri ai tatălui, moșteniți de Dionis de la mama sa.

Tatăl lui, provenind dintr-o familie înstărită, și-a păstrat identitatea și cea a familiei sale în secret până la moartea sa. Mama lui Dionis l-a crescut cu multă dragoste, dar în sărăcie, și a murit lăsându-l singur pe Dionis să-și croiască drum în lume.

În singurătatea sa, Dionis aprinde o lumânare de seu, folosind un clondir vechi ca suport. Sub lumina tremurătoare a lumânării, el scrie o poezie, un text umoristic care reflectă rezistența sa în fața frigului și sărăciei.

Se imaginează fiind un șoarece, încălzit de blană și hrănit cu paginile cărților, și vorbește cu o pisică, imaginându-și o lume pisicească organizată asemenea celei umane. Poemul se încheie cu o realizare dureroasă: poezia este sărăcie.

Apoi, Dionis deschide o carte de astrologie. Pe măsură ce lumânarea se stinge, se mută la fereastră, citind la lumina lunii.

Urmărind o rețea de linii roșii în carte, îi revine obsesia: timpul și spațiul există doar în suflet și mintea omului, deci călătoria prin trecut și viitor ar putea fi posibilă.

El crede că secretul acestor călătorii ar putea fi descoperit în cărțile de astrologie și necromanție. Punându-și degetul pe un model de păienjeniș roșu din carte, Dionis simte cum o mână nevăzută îl trage înapoi în trecut, începând o călătorie care depășește granițele timpului și realității.


Categorii:
error: