„Scaunele” este o piesă de teatru scrisă de Eugen Ionescu, considerată a fi un exemplu de dramă absurdă. Autorul, cunoscut ca întemeietor al teatrului absurdului, a scris prima piesă de acest gen din literatura universală, intitulată „Cântăreața cheală”. Aceasta a fost jucată la „Theatre des Noctambules” din Paris în 1950, marcând debutul unei serii de opere absurde, printre care se numără și „Scaunele”. Aceste piese i-au adus lui Ionescu recunoașterea internațională și l-au consacrat ca membru al Academiei Franceze.
Piesa începe prin prezentarea a doi personaje, un cuplu în vârstă, care trăiesc izolați într-o casă înconjurată de apă. Viața lor este plină de ritualuri ciudate și devenite indispensabile, legate de amintiri reale sau imaginare, precum și de regretul pentru oportunitățile ratate. Aceștia se pregătesc pentru un eveniment important, în timpul căruia bătrânul urmează să-și transmită mesajul către omenire printr-o conferință.
În timp ce așteaptă începerea conferinței, cei doi gazde discută cu invitații lor invizibili pentru public, între care se numără Doamna, Colonelul, Frumoasa și Fotogravorul. Mulțimea de invitați crește constant, dar rămâne imperceptibilă pentru publicul spectator. Într-un moment surprinzător, Împăratul apare și este primit cu bucurie de gazdele noastre. Oratorul se pregătește să transmită mesajul bătrânului, în timp ce acesta ia rămas bun de la soția sa.
Finalul piesei este tragic, când cei doi bătrâni se aruncă în apă, strigând „Trăiască Împăratul!”, punând astfel capăt vieții lor. Oratorul încearcă să comunice cu invitații invizibili, dar fără succes, iar în cele din urmă iese din scenă, lăsând publicul să audă zgomotele produse de aceștia.
Piesa „Scaunele” este considerată a fi cea mai metafizică piesă de teatru a lui Eugen Ionescu, abordând tema neantului și a absenței. Autorul însuși a declarat că piesa explorează ideea de neant și absență, subliniind faptul că lumea nu există cu adevărat, iar tema piesei este neantul, nu eșecul.