Această poezie, intitulată „Scrisoarea I” și creată de Mihai Eminescu, reprezintă o explorare profundă a condiției umane, având ca punct central figura omului de geniu într-o societate limitată. Opera este structurată în cinci segmente distincte.
În deschiderea poemului, Eminescu introduce două teme romantice fundamentale pentru el: timpul – atât cel personal, cât și cel universal – și luna, care, în versurile sale, aduce aminte întregi veacuri din obscuritatea trecutului: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”.
Segmentul secund adâncește tema lunară, prezentând-o ca un simbol al influenței asupra actelor umane, fie ele mărunte sau mărețe.
Poetul descrie un tablou vast al spațiului terestru, de la deșerturi la codri, de la oceane și izvoare până la țărmuri, și apoi restrânge perspectiva, observând case și suflete umane: “Si in cite mii de case lin patruns-ai prin feresti, Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti”. Eminescu prezintă diverse personaje umane, de la regi care își planifică viitorul până la săraci care abia își pot imagina ziua de mâine, fie că sunt slabi sau puternici, genii sau simpli.
Se remarcă și influența lui Schopenhauer în poezie, cu tema egalității în fața morții: “Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii”. Eminescu se concentrează apoi asupra condiției aspre a omului de geniu, plasându-l în contrast cu alte figuri umane: “Iar colo batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate…”.
În partea a treia, Eminescu ne oferă o viziune cosmogonică, folosită pentru a ilustra vastitatea cunoștințelor bătrânului dascăl.
Se face trimitere la geneza universului, cu un punct primordial care se mișcă și inițiază crearea: “Dar deodata un punct se misca … cel intii si singur. Iata-l!, Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal”. Această parte subliniază contrastul între macrocosmos și microcosmos, cu oamenii reprezentând doar un zbor efemer pe o lume mică.
Partea a patra se concentrează pe dificultatea cugetătorului de geniu de a se adapta într-o lume plină de interese meschine, cu accente satirice asupra imposibilității de a-ți cunoaște propria viață și de a lăsa judecata operei tale pe mâna detractorilor: “Si cind propria ta viata singur n-o stii pe de rost,, O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?”.
Eminescu reflectă asupra efemerității realizărilor umane și a egalității în fața morții: “Mina care-au dorit sceptrul universului si ginduri, Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri”.
În concluzie, partea a cincea revine la temele inițiale, contemplând propria existență și lumina lunii, care dezvăluie adevărul crud că oamenii sunt egali în fața morții: “Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii, Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii”. Acest poem complex reprezintă o meditație asupra geniului uman, timpului și mortalității, ilustrând magistral viziunea lui Eminescu asupra lumii.