Povestirea „Zâna Zorilor” de Ioan Slavici prezintă povestea unui împărat cu o trăsătură neobișnuită: un ochi îi râde, iar celălalt îi plânge.
Nu spusese nimănui motivul acestui fenomen, dar într-o zi, Petru, fiul său cel mic, îl întreabă despre aceasta.
Împăratul îi explică că amândoi ochii îi vor râde doar atunci când unul dintre fiii săi îi va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor, ca dovadă a voiniciei lor.
Primul care pleacă în căutarea apei este Florea, urmat de Costan, dar ambii eșuează în fața unor obstacole.
Petru, fiul cel mic, este cel care reușește să avanseze în această călătorie plină de încercări.
Cu ajutorul unui cal fermecat, Petru înfruntă numeroase pericole, inclusiv balauri și vâlve malefice, în diferite păduri fermecate: Pădurea de Aramă, Pădurea de Argint și Pădurea de Aur.
De-a lungul aventurii sale, Petru capătă aliați prețioși și obiecte magice care îl ajută să-și îndeplinească misiunea1.
În cele din urmă, ajunge în Împărăția Zorilor, unde, cu ajutorul unui fluier magic, adormește paznicii și creaturile periculoase care păzeau grădina Zânei Zorilor.
Găsește fântâna și își umple ulcioarele cu apa miraculoasă, dar nu înainte de a o săruta pe Zâna Zorilor care dormea lângă fântână. În drumul său de întoarcere, Petru trece din nou pe la Sfinții zilelor săptămânii, care îi oferă daruri magice.
Aventura sa se încheie odată cu întoarcerea la palat, unde apa de la fântâna Zânei Zorilor îi face pe ambii ochi ai împăratului să râdă, într-un final fericit.