Gellu Naum, un nume proeminent în literatura românească și un pilon al suprarealismului european, a trăit o viață plină de inovație artistică și curaj intelectual.
Născut pe 1 august 1915, în București, Naum a fost fiul poetului Andrei Naum și al Mariei Naum.
Educația sa a fost profund influențată de studiile în filozofie la Universitatea din București și mai târziu la Sorbona din Paris, unde și-a pregătit un doctorat despre Pierre Abélard, sub îndrumarea grupului suprarealist francez condus de André Breton.
În 1941, Naum a fost unul dintre fondatorii grupului suprarealist român, alături de Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun, cunoscut pentru activitatea intensă și inovatoare care a mutat, potrivit lui Breton, „centrul lumii suprarealiste” la București.
După al Doilea Război Mondial, în contextul impunerii realismului socialist, Naum a fost nevoit să se adapteze, lucrând ca traducător și publicând literatură pentru copii, printre care se numără și apreciata „Carte cu Apolodor„.
Revenirea la publicarea poeziilor suprarealiste a avut loc în 1968 cu volumul „Athanor”, marcând începutul recunoașterii lui Naum ca unul dintre cei mai importanți scriitori români.
Romanul „Zenobia„, publicat în 1985, a consolidat această reputație, aducându-i recunoaștere internațională și numeroase premii, inclusiv Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară în 1986 și Premiul european de poezie la Münster în 1999.
Viața și opera lui Gellu Naum sunt un testament al dedicării sale pentru suprarealism, nu doar ca formă artistică, ci ca mod de viață. Moștenirea sa culturală este vastă, incluzând traduceri semnificative, poezie, proză și lucrări pentru copii care continuă să inspire și să provoace.
Gellu Naum a trecut în neființă pe 29 septembrie 2001, lăsând în urmă o operă ce traversează granițele lingvistice și culturale, eternizându-și numele în istoria literaturii.